Bhakti = Adorare sau devoţiune, o dăruire ardentă către un ideal spiritual.
Jnana = „Cunoaşterea” veritabilă - a experimenta în mod continuu că „Eu sunt Brahman”, „totul este Sinele”.

Discipolul: Sri Bhagavata ne-a învăţat o metodă pentru a-l găsi pe Krishna în adâncul Inimii noastre: aceea de a ne închina în faţa a tot ceea ce există şi a privi totul ca fiind însuşi Dumnezeu. Poate fi acesta drumul care să ducă la Realizarea Sinelui? Nu este mult mai uşor să-l adorăm pe Bhagavan în tot ceea ce mintea noastră descoperă în interiorul şi în afara noastră, decât să investigăm supra mentalul prin întrebarea „Cine sunt eu?”

Maestrul: Vă gândiţi la Dumnezeu atunci când Îl vedeţi în tot ceea ce există? Cu siguranţă că vă gândiţi la El dacă îl vedeţi pretutindeni în jurul vostru. Păstrându-L pe Dumnezeu în inima voastră ajungeţi la dhyana; dhyana este etapa care precede Realizarea ultimă. Nu există decât o singură Realizare: aceea a Sinelui, în Sine. Ea nu poate să fie exterioară Sinelui, iar dhyana precede această Realizare. Este absolut lipsit de importanţă dacă practicaţi dhyana (meditaţia) asupra lui Dumnezeu sau asupra Sinelui, deoarece scopul ultim este acelaşi. În nici un fel nu puteţi scăpa de Sine. Dacă vreţi să-L vedeţi pe Dumnezeu în tot, nu Îl veţi vedea, de asemenea, şi în voi înşivă? Dacă totul este Dumnezeu, nu sunteţi şi voi incluşi în El? Voi înşivă sunteţi Dumnezeu. Este atât de surprinzător faptul că totul este Dumnezeu? Această metodă este indicată în Sri Bhagavata şi în alte cărţi. Totodată însă, chiar şi această disciplină spirituală presupune existenţa unui martor sau gânditor. Cine este acesta?

Discipolul: Cum poate fi văzut Dumnezeu imediat în toate lucrurile?

Maestrul: A-L vedea pe Dumnezeu înseamnă a fi Dumnezeu. Nu există un „tot” care să fie în afara lui Dumnezeu, în care El ar putea să fie imanent. Numai El există.

Discipolul: Este necesar să citim Bhagavad Gita din când în când?

Maestrul: Mereu.

Discipolul: Care este relaţia dintre Bhakti şi Jnana?

Maestrul: Starea eternă, constantă şi naturală, care constă în a rămâne în Sine, se numeşte Jnana. Dar pentru a rămâne în Sine trebuie să iubeşti Sinele. Dumnezeu fiind Sinele, iubirea Sinelui echivalează cu iubirea de Dumnezeu. Numai această iubire este Bhakti. Jnana şi Bhakti sunt deci unul şi acelaşi lucru.

Discipolul: Atunci când recit Nama-Japa (repetarea unui nume divin) timp de o oră sau mai mult, intru într-o stare comparabilă cu cea a somnului. Apoi mă trezesc şi constat că Japa s-a întrerupt, şi reîncep să o repet.

Maestrul: „Comparabilă cu somnul”. Expresia este corectă. Aceasta este starea naturală. Deoarece deocamdată vă identificaţi cu ego-ul, consideraţi că această stare naturală care survine în timpul tehnicii de Japa este ceva care vă întrerupe lucrul cu mantra. Trebuie deci să repetaţi această experienţă până când veţi ajunge să înţelegeţi că prin această trăire vă cufundaţi de fapt în starea voastră naturală. Veţi descoperi atunci că Japa nu este indispensabilă, dar ea va putea continua totodată, într-un mod automat. Nelămuririle actuale provin dintr-o identificare greşită: vă identificaţi cu mentalul care repetă Japa. Japa semnifică a te raporta la un singur gând, eliminând toate celelalte gânduri. Acesta este scopul său şi raţiunea sa de a exista. Ea (Japa) conduce la dhyana, iar aceasta sfârşeşte prin Realizarea Sinelui în Jnana.

Discipolul: Cum trebuie să practicăm Nama-Japa?

Maestrul: Nu trebuie niciodată să repetăm numele lui Dumnezeu mecanic şi intr-un mod superficial, fără a avea în adâncul inimii iubirea de Dumnezeu. Repetând numele Său, trebuie să Îl invocăm cu fervoare şi să ne abandonăm fără rezerve. Numai după acest sacrificiu Numele lui Dumnezeu rămâne constant în om.

Discipolul: De ce folos este atunci să ne dăruim unei căutări spirituale (Vichara) (Investigaţia lucrurilor profunde printr-o metodă raţională)?

Maestrul: Abandonul nostru în Dumnezeu nu are un efect total decât atunci când este realizat într-o deplină cunoaştere a cauzei. Dar o asemenea înţelegere nu apare decât după o căutare spirituală şi după reflecţie. Ea se termină invariabil printr-o renunţare totală. Nu există nici o diferenţă între Jnana şi sacrificiul absolut de sine pentru Dumnezeu: în gânduri, în cuvinte şi în acţiuni. Pentru a fi complet, acest abandon trebuie să fie necondiţionat, deoarece cel ce Îl iubeşte pe Dumnezeu nu cere nici o favoare şi nu negociază cu El. Un asemenea abandon cuprinde totul. Este în acelaşi timp Jnana, Vairagia (detaşarea completă, abandonarea tuturor dorinţelor), devoţiune şi iubire.