Discipolul: Este bine să faci legământul tăcerii?

Maestrul: Tăcerea interioară înseamnă renunţarea la tine însuţi. Adică vieţuirea în afara egoului.

Discipolul: Singurătatea este o necesitate pentru un sanyasin?

Maestrul: Singurătatea se află în inima omului. Poţi trăi în iureşul lumii şi, cu toate acestea, să-ţi păstrezi o deplină serenitate a minţii, Aceasta înseamnă că trăieşti în singurătate. Un altul trăieşte în pădure, dar nu este în stare să-şi ţină în frâu mintea; nu se poate spune despre el că trăieşte în singurătate.

Singurătatea este o atitudine mentală. Fiinţa legată de lucrurile acestei lumi nu poate s-o obţină, indiferent unde s-ar afla; dar acela care este detaşat de lume, trăieşte în singurătate, oriunde s-ar afla.

Discipolul: Ce este mauna?

Maestrul: Mauna este starea care transcende vorbirea şi gândirea. Este meditaţia în care nu există activitate mentală. Ea constă în supunerea minţii. Meditaţia profundă este o vorbire fără de sfârşit. Tăcerea vorbeşte neîncetat, este un etern torent de „limbaj”. Acesta se opreşte atunci când începem să vorbim, căci vorbele pun stavilă acestui “limbaj” mut. Discursuri şi conferinţe pot să-i captiveze pe oameni ore întregi, fără să le fie de vreun folos. Tăcerea însă este permanentă şi face ca întreaga umanitate să evolueze. Tăcerea este însăşi elocvenţa. Îndrumările verbale nu sunt niciodată atât de elocvente ca tăcerea. Ea însăşi este o continuă elocvenţă… Este cel mai bun limbaj. Există o stare în care cuvintele încetează, făcându-i loc tăcerii.

Discipolul: Dar atunci, cum ne-am mai putea exprima gândurile pentru a comunica între noi?

Maestrul: Aceasta nu este o necesitate decât atunci când există simţul dualităţii…

Discipolul: De ce nu merge Bhagavan să propovăduiască adevărul tuturor oamenilor de pe Pământ?

Maestrul: De unde ştii că n-o fac? A propovădui înseamnă a transmite Cunoaşterea; aceasta nu se poate face cu adevărat decât în tăcere. Ce-ai zice despre un om care ascultă o predică timp de o oră şi pleacă fără să fi ajuns să-şi schimbe viaţa? Comparaţi-l cu acela care se aşeză la picioarele unei Sfinte Prezenţe şi duce cu sine, întorcându-se acasă, un mod de a gândi cu totul nou. Ce este mai bine: să predici cu glas tare dar fără efect, sau să rămâi tăcut, revărsând razele forţei lăuntrice în jurul tău?

Gândeşte-te şi la originea vorbirii. La început este cunoaşterea abstractă, din care purcede ego-ul. La rândul său, acesta zămisleşte gândirea, iar gândirea dă naştere cuvintelor. Prin urmare, cuvântul este strănepotul Izvorului originar. Şi dacă el este atât de eficient, gândeşte-te de câte ori trebuie să fie mai puternică propovăduirea prin tăcere! Dar oamenii nu înţeleg acest adevăr simplu şi limpede, adevărul experienţei lor de zi cu zi, veşnic, mereu prezent. Acest adevăr este cel al Sinelui.

Există oare cineva care să nu aibă cunoştinţă de Sine? Dar oamenilor nu le place să audă vorbindu-se despre acest adevăr. Ei au nevoie de lumea de dincolo, de cer, de infern şi de reîncarnare. Pentru că iubesc mai mult misterul decât Adevărul, religia le dă ceea ce îşi doresc, în speranţa de a-i aduce în cele din urmă în Sine; atunci de ce să nu ne statornicim in El, chiar de acum, aici, în clipa aceasta? Pentru a fi martor altor lumi, sau pentru a face speculaţii pe seama lor, Sinele este absolut necesar; Acestea nu sunt diferite de El. Chiar şi atunci când cel ignorant crede că vede obiectele, el nu vede altceva decât Sinele