Discipolul: Cum pot să-mi disciplinez mintea?

Maestrul: Nici o minte nu trebuie disciplinată dacă realizezi Sinele. Sinele străluceşte atunci când mentalul dispare. Indiferent dacă mintea unui realizat este activă sau nu, doar Sinele există (cu adevărat) pentru el, căci mintea, corpul şi lumea nu sunt despărţite de Sine. Ar putea oare toate acestea să fie altceva decât Sinele? Atunci când eşti conştient de aceasta, când ai înţeles acest adevăr, pentru ce ţi-ai mai face griji din pricina acestor umbre zadarnice? Cum ar mai putea ele să afecteze Sinele?

Discipolul: Dar dacă mentalul nu este decât o umbră, cum vom putea cunoaşte Sinele?

Maestrul: Sinele este însăşi Inima ce străluceşte prin propria ei lumină. Iluminare vine din Inimă şi se îndreaptă spre creier, sediul mentalului. Noi privim lumea cu mintea, deci prin lumina reflectată a Sinelui. Lumea este percepută printr-un act al minţii. Atunci când mintea este iluminată, ea este conştientă de lume; dar atunci când mintea este în întuneric, nu este conştientă de nimic. Dacă îţi îndrepţi mintea spre interior, către izvorul iluminării, cunoaşterea obiectivă încetează şi în Inimă va străluci numai Sinele.

Luna străluceşte pentru că reflectă lumina soarelui. Atunci când soarele asfinţeşte, luna ne ajută să distingem obiectele, datorită luminii pe care o reflectă. Dar atunci când soarele răsare din nou, nimeni nu mai are nevoie de lună, al cărei disc se vede totuşi pe cer.

Mintea şi Inima nu se pot compara. Mintea ne este de folos datorită luminii pe care o reflectă. O folosim pentru a vedea obiectele. Când o întoarcem spre interior, ea se cufundă în Izvorul iluminării, care străluceşte prin el însuşi. Atunci mintea este ca luna în timpul zilei. Când este întuneric, ai nevoie de o lampă ca să faci lumină. Dar atunci când soarele a răsărit, orice lampă devine inutilă, căci obiectele sunt vizibile. Pentru a vedea soarele nu ai nevoie de nici o lampă, ajunge numai să-ţi îndrepţi privirea spre astrul luminos al zilei.

Tot astfel, pentru a vedea obiectele, ai nevoie de lumina pe care o reflectă mintea. Pentru a vedea însă Inima, este de ajuns ca toată atenţia să se îndrepte către ea. Atunci mintea nu mai contează, şi Inima va străluci în toată splendoarea, prin propria ei lumină.

Discipolul: După ce am părăsit ashramul, în octombrie, m-am simţit învăluit, timp de vreo zece zile, de această pace care domneşte în jurul Dumneavoastră. În fiecare clipă, chiar şi în timpul celei mai intense activităţi cotidiene, simţeam în adâncul meu această pace în sânul unităţii; era ceva asemănător cu dedublarea conştiinţei, care apare atunci când moţăi în timpul unei conferinţe plicticoase. Apoi totul dispărea şi mă întorceam la obişnuitele fleacuri stupide. Munca nu ne lasă suficient timp pentru meditaţie. Ajunge oare să mă gândesc neîncetat că „Eu sunt” în timp ce muncesc?

Maestrul: (după un scurt moment de tăcere): Dacă îţi întăreşti spiritul, această pace va continua fără încetare. Durata ei este proporţională cu forţa mentală dobândită printr-o practică asiduă. O minte astfel „îmbăiată” ajunge repede în stare să urmeze cursul râului. În acest caz, indiferent dacă te afli sau nu în activitate, râul nu va fi nici deviat, nici întrerupt. Nu munca este adevăratul obstacol, ci ideea că tu eşti cel care o face.

Discipolul: Trebuie să facem meditaţii special ca să ne întărim mintea?

Maestrul: Nu, dacă păstraţi mereu în minte ideea că nu este vorba de munca voastră personală. La început trebuie să faceţi eforturi ca să fiţi conştienţi de aceasta tot timpul, dar mai târziu devine un lucru firesc şi continuu. Atunci munca se va face de la sine şi pacea lăuntrică îşi va păstra întreaga puritate.

Meditaţia este adevărata voastră natură.

Acum o numiţi meditaţie pentru că sunteţi distraţi de alte gânduri. Dar atunci când acestea sunt eliminate, rămâneţi singuri – adică în starea de meditaţie, eliberaţi de orice gând. Iar ceea ce încercaţi să dobândiţi prin eliminarea gândurilor este adevărata voastră natură. Această înlăturare a gândurilor parazite, voi o numiţi meditaţie. Dar atunci când practica ajunge să se aşeze pe baze solide, adevărata natură se manifestă în toată splendoarea, şi descoperim că aceasta este adevărata meditaţie.

Discipolul: Cu cât încercăm mai mult să medităm, cu atât mai puternice devin gândurile parazite!

Maestrul: Da, tot felul de gânduri apar în timpul meditaţiei. Este un lucru firesc, pentru că tot ce este ascuns în voi iese atunci la lumină. Dacă toate acestea n-ar fi aduse la suprafaţă, cum am mai putea să le distrugem? Gândurile apar oarecum spontan, pentru ca, în cele din urmă, să dispară, întărind astfel mentalul.

Discipolul: Există momente în care persoanele şi lucrurile capătă o formă vagă, transparentă, ca într-un vis. Nu ne mai dăm seama că ele vin din afară; suntem conştienţi în mod pasiv de existenţa lor, fără să le mai raportăm la noi înşine. Atunci spiritul se scaldă intr-o pace profundă. Oare în astfel de momente suntem pregătiţi să ne cufundăm în Sine? Sau o astfel de stare e nesănătoasă, provenind dintr-un fel de auto hipnoză? E bine să o întreţinem datorită păcii temporare pe care o aduce?

Maestrul: Există în noi o stare de conştiinţă asociată unei linişti lăuntrice; este exact starea în care trebuie să ajungem. Dar faptul de a pune întrebări cu privire la aceasta fără a fi înţeles că e vorba despre Sine, arată că starea experimentată nu e stabilă, ci întâmplătoare.

Verbul „a se cufunda” se potriveşte atunci când este vorba despre tendinţe extrovertite. Mentalul trebuie dirijat şi introvertit, în aşa fel încât să se cufunde la o adâncime mai mare decât cea a aparenţelor exterioare. Dar atunci când pacea domneşte ca o regină, fără să umbrească totuşi conştiinţa, mai e oare nevoie să ne cufundăm? Atât timp cât nu înţelegem că e vorba despre Sine, efortul pentru a ajunge în această stare se poate intr-adevăr numi o „Scufundare”. În acest sens putem folosi verbul „a se cufunda„ în loc de „a realiza”. În această lumină întrebarea pe care aţi pus-o nu-şi mai are rostul.

Discipolul: Mintea mea continua să aibă o preferinţă pentru copii, poate din cauză că forma unui copil este adeseori folosită pentru a personifica Idealul. Cum să fac să depăşesc această preferinţă?

Maestrul: Fixează-te asupra Sinelui. De ce să te mai gândeşti la copii şi la reacţiile tale faţă de ei?

Discipolul: Mi se pare că a treia mea vizită la Tiruvannamalai mi-a intensificat simţul egoismului şi m-a făcut să meditez mai greu. E întâmplător sau ar fi mai bine să evit astfel de locuri pe viitor?

Maestrul: E imaginar. Acest loc, sau indiferent care altul, se află în tine însuţi. Trebuie să pui capăt unor astfel de scorneli; căci locurile, să-ţi fie clar, n-au nimic de-a face cu activităţile spirituale. Asta e valabil şi pentru mediul tău înconjurător. Tu nu te afli în el ca urmare a unei alegeri personale. El apare în mod natural şi îţi este impus într-o oarecare măsură. Trebuie să te ridici deasupra, fără să te laşi prins în capcana lui. (Un băiat de opt ani şi jumătate vine şi se aşează în camera unde se întâlneau discipolii pe la ora cinci seara, pe când Bhagavan era plecat pe Munte. Cât timp a lipsit el, băieţelul a vorbit despre Yoga şi despre Vedanta într-o tamilă pură, simplu şi literar, cu numeroase citate din învăţăturile Sfinţilor şi din Scripturile Sacre. Atunci când Sri Bhagavan, care lipsise vreo trei sferturi de oră, s-a întors, o linişte deplină domnea în încăpere. Copilul a rămas douăzeci de minute în prezenţe lui Sri Bhagavan fără a scoate o vorbă, dar şi fără a-şi mai lua privirea de la el. Apoi au început să-i curgă lacrimi din ochi. Le-a şters cu mâna şi a plecat la puţin timp după aceea, spunând că mai are încă de aşteptat Realizarea Sinelui).

Discipolul: Acest copil este extraordinar! Cum se explică aceasta?

Maestrul: Caracteristicile ultimei sale vieţi sunt foarte marcante la el. Dar oricât de puternică ar fi amprenta lor, ele nu se pot manifesta decât când mintea este calmă şi împăcată. Toată lumea ştie că atunci când te străduieşti să-ţi trezeşti memoria, te confrunţi deseori cu un eşec, în timp ce alte ori eşti pur şi simplu străfulgerat de amintiri dacă mintea rămâne liniştită.

Discipolul: Cum putem face ca mintea rebelă să devină calmă şi liniştită?

Maestrul: Întoarceţi-vă la izvorul ei ca s-o faceţi să dispară, sau practicaţi o renunţare totală ca s-o înfrângeţi total. Acest sacrificiu este echivalentul Cunoaşterii Sinelui. Ambele căi implică în mod necesar propria voastră disciplinare. Ego-ul nu se supune decât atunci când recunoaşte prezenţa Puterii Supreme.

Discipolul: Cum aş putea să scap din Samsara, ce pare a fi adevărata cauză a agitaţiei noastre mentale? Renunţarea nu este oare un mijloc eficient pentru a obţine liniştea spiritului?

Maestrul: Samsara nu există decât în mintea voastră. Aţi auzit vreodată ca lumea să strige: „Iată-mă, sunt eu, lumea!”? Dac-ar fi aşa i-am simţi neîncetat prezenţa, chiar şi în timpul somnului. Dar cum ea nu există de fapt în timp ce dormim, înseamnă că nu e permanentă. Iar ceea ce nu e statornic n-ar putea avea nici un fel de substanţă. Întrucât lumea n-are nici un fel de realitate în afara Sinelui, acestuia îi e uşor să o supună. Doar Sinele e permanent. Renunţarea constă în a nu confunda Sinele cu non-Sinele. Îndată ce ignoranţa care face ca acestea să pară identice este distrusă, non-Eul încetează de a mai exista. Abia atunci apare adevărata renunţare.

Discipolul: Putem munci în lume în mod detaşat chiar şi în absenţa unei astfel de renunţări?

Maestrul: Numai un Atma-Jnani poate fi un bun Karma-Yoghin.

Discipolul: Bhagavan condamnă filosofia Dvaita?

Maestrul: Dvaita presupune confuzia între Sine şi non-Sine. Advaita înseamnă non-identificarea acestora.