La aproximativ 30 de mile sud de Madurai, există un sat Tirucculi după numele unui străvechi templu al lui Siva, despre care au cântat doi dintre cei mai mari sfinţi tamili, Sanduramurti şi Manikkavacakar. În acest loc sacru, au trăit la sfârşitul secolului nouăsprezece, un avocat fără atestat, Sundaram Aiyar împreuna cu soţia sa Alagammal. Pietatea, devoţiunea şi caritatea, defineau acest cuplu deosebit. Sundaram Aiyar era generos peste măsură. Alagammal era o soţie hindusă ideală. Ea l-a născut pe Venkataraman în 30 Decembrie 1879, cel ce mai târziu avea sa-i fie cunoscut lumii sub numele de Ramana Maharshi. A fost o zi norocoasă pentru hinduşi, ziua de Ardradarsanam. În fiecare an, în această zi, imaginea lui Siva Dansând, - Nataraja, este scoasă afară din templu într-o procesiune ordonată, pentru celebrarea graţiei divine a Stăpânului, ce L-a făcut să apară înaintea unor sfinţi cum ar fi Gautama, Patanjali, Vyaghrapada şi Manikkavacaka. În anul 1879 în ziua de Ardra, imaginea lui Nataraja din templul de la Tirucculi a fost scoasă cu tot fastul ceremonios şi chiar în momentul în care se pregăteau s-o reintroducă în templu, s-a născut Venkataraman. Nu s-a remarcat nimic distinctiv în primii ani de tinereţe ai lui Venkataraman. El a crescut asemenea unui băiat de nivel mediu. A fost trimis pentru şcoala elementară în Tirucculi, iar apoi pentru şcoala generală în Dindigul. Când a împlinit doisprezece ani, tatăl lui a murit. Acest fapt a impus plecarea la Madurai împreună cu familia, pentru a trăi la unchiul Subbaiyar din partea tatălui. Acolo a fost trimis la Scott's Middle School, iar apoi la Liceul Misiunii Americane. Era un elev indiferent, nici pe departe preocupat de studii. Însă era un tânăr sănătos şi puternic. Colegii lui de şcoală şi alţi prieteni se temeau de puterea lui. Oricând, dacă vreunul dintre ei avea vreo plângere împotriva lui, n-ar fi îndrăznit să-l înfrunte, în afara perioadei când era adormit. Se spune că era destul de neobişnuit: nu ştia nimic din ce i se întâmpla în timpul somnului. Era scos uneori afară şi chiar bătut fără ca măcar să se trezească. În mod aparent a fost un accident că Venkataraman a auzit de Arunachala la vârsta de şaisprezece ani. Într-o zi, o rudă mai în vârstă a fost invitată de familie în Madurai. Băiatul l-a întrebat de unde vine. Ruda i-a răspuns: “De la Arunachala”. Acest nume, “Arunachala”, a acţionat ca o vrajă magică asupra lui Venkataraman, care cu evidentă exaltare i-a pus următoarea întrebare bătrânului domn: ”Ce? De la Arunachala? Unde-i asta?”. I s-a răspuns ca Tiruvannamalai este tot una cu Arunachala.

Curând după incidentul ce i-a atras lui Venkataraman atenţia spre Arunachala, a existat o altă întâmplare, care de asemenea a contribuit la întoarcerea minţii băiatului către valorile mai adânci ale spiritualităţii. S-a întâmplat să pună mâna pe o copie din Periyapuranam a lui Sekkilar, ce relata despre vieţile sfinţilor Saiva. A citit cartea şi a fost vrăjit de ea. Aceasta a fost prima parte de literatură religioasă pe care a citit-o. Exemplul sfinţilor l-a fascinat; şi în ascunzişurile inimii sale a găsit ceva ce-i răspundea cu bunăvoinţă. Fără vreo vizibilă pregătire timpurie, s-a ivit o dorinţă în el către emulaţia spiritului de renunţare şi devoţiune, ce constituie esenţa unei vieţi sfinte.

Experienţa spirituală pe care acum Venkataraman era sincer doritor să o aibă, a venit curând şi într-un mod total neaşteptat. Era cam pe la mijlocul anului 1896; Venkataraman avea şaptesprezece ani atunci. Într-una din zile stătea singur la primul etaj al casei unchiului său. Era sănătos ca de obicei. Nu era nimic în neregulă în privinţa asta. Însă o neaşteptată şi evidentă frică de moarte a pus stăpânire pe el. Simţea că este pe moarte. De ce acest sentiment avea să-l cuprindă, nu ştia. Sentimentul unei morţi iminente, totuşi, nu l-a descurajat. Cu calm reflecta la ce avea să facă. Şi-a spus: ”Acum, moartea vine. Ce înseamnă asta?. Ce înseamnă să mori? Acest corp moare.” Imediat după aceea, s-a lăsat jos întinzându-şi mâinile şi încleştându-le, ca şi cum ar fi fost în rigor mortis. Şi-a oprit respiraţia şi şi-a ţinut buzele foarte strâns, astfel încât, pentru oricine din exterior înfăţişarea corpului său semăna cu un cadavru. Acum, ce-ar urma? Iată ce gândea: "Ei bine, acum corpul acesta este mort. Va fi purtat către rug şi acolo ars şi transformat în cenuşă. Dar odată cu moartea acestui corp, sunt eu mort? Sunt eu corpul? Corpul acesta este inert şi tăcut. Dar simt întreaga forţă a personalităţii mele, şi chiar vocea “Eu-lui” înăuntrul meu, separată de corp. Deci sunt Spiritul ce transcende corpul. Corpul moare, dar Spiritul care-l transcende, nu poate fi atins de moarte. Asta înseamnă că sunt Spiritul etern”. Povestită de Bhagavan Sri Ramana mai târziu, în beneficiul discipolilor săi, această experienţă arăta ca şi cum fusese un proces al raţiunii. Dar, a avut grijă să le explice că nu a fost aşa. Realizarea s-a petrecut fulgerător. A perceput adevărul direct. “Eu-l” era ceva foarte real, singurul lucru real. Frica de moarte a dispărut odată pentru totdeauna. De atunci, "Eu-l" a continuat să fie perceput asemenea notei fundamentale sruti , ce stă la baza tuturor celorlalte note şi cu care se împleteşte. Astfel, tânărul Venkataraman s-a regăsit în vârful spiritualităţii, fără nici o pregătire serioasă anterioară. Ego-ul s-a pierdut în torentul Conştiinţei Sinelui. Dintr-o dată, băiatul ce în mod obişnuit era numit Venkataraman, a înflorit într-un Înţelept şi Sfânt.

S-a observat o transformare completă în viaţa tânărului înţelept. Lucrurile ce mai înainte aveau importanţă pentru el, acum îşi pierduseră valoarea. Valorile spirituale ce le ignorase până atunci, au devenit singurul subiect de interes. Studiile şcolare, prietenii, relaţiile, toate acestea nu mai aveau nici o semnificaţie pentru el. S-a maturizat, devenind total indiferent la ceea ce-l înconjura. Umilinţa, blândeţea, supunerea şi alte virtuţi, au devenit podoabele lui. Evita orice companie, prefera să stea singur, total absorbit în concentrarea Sinelui. Mergea zilnic la templul Minaksi şi trăia o mare exaltare, ori de câte ori stătea aşezat înaintea imaginilor zeilor şi sfinţilor. Noua viziune asupra existenţei îl însoţea permanent, transfigurându-i întreaga viaţă.

Fratele mai mare al lui Venkataraman a observat această schimbare radicală. De câteva ori i-a reproşat această indiferenţă şi acest comportament tipic yoghin . Aproximativ la şase săptămâni după marea experienţă, a urmat momentul de cotitură. Era în 29 August 1896. Profesorul de limba engleză al lui Venkataraman, îi dăduse acestuia drept pedeapsă pentru dezinteresul la învăţătură, să copieze o lecţie de trei ori. Băiatul tocmai o copiase de două ori, când s-a oprit, realizând totala inutilitate a unor astfel de acţiuni. Aruncând deoparte cartea şi caietele, şi-a îndreptat corpul, a închis ochii şi s-a adâncit în meditaţie. Între timp, fratele mai mare urmărindu-i întreg comportamentul, a venit la el şi i-a spus: "La ce-i folosesc toate astea unuia care se comportă ca tine?" În mod evident se dorea a fi un reproş la comportamentul nefiresc al lui Venkataraman, incluzând neglijarea studiilor. Venkataraman nu i-a răspuns în nici un fel. A recunoscut în sine, că nu există nici un folos în a pretinde că învaţă, minţindu-se singur. A hotărât să-şi părăsească familia; şi-a amintit că era un loc pe care ar fi vrut să-l viziteze, Tiruvannamalai. Dacă şi-ar fi făcut cunoscută intenţia şi celorlalţi, nu l-ar fi lăsat să plece. Aşa că s-a hotărât să-i păcălească. I-a spus fratelui mai mare, că va merge la şcoală după amiază, pentru a participa la un curs special. Fratele său i-a cerut să ia cinci rupii dintr-o cutie şi să plătească taxa la colegiul unde studia. Venkataraman a coborât la parter; unchiul său i-a pus să mănânce şi i-a dat cele cinci rupii. Apoi a luat un atlas geografic din casă şi şi-a însemnat pe el cea mai apropiată gară de Tiruvannamalai, - aceasta era Tindivanam. De fapt exista o linie de cale ferată ce ducea direct la Tiruvannamalai. Însă atlasul era vechi, iar traseul respectiv nu era menţionat. Spunându-şi că trei rupii ar trebui să-i fie de ajuns pentru călătorie, Venkataraman a lăsat restul de bani împreună cu o scrisoare, într-un loc din casă unde fratele său le-ar fi putut găsi cu uşurinţă, şi a plecat spre Tiruvannamalai. Iată ce a scris în scrisoare: "Am pornit în căutarea Tatălui meu, conform poruncii Lui. Acesta (Venkataraman se referea la persoana lui) a pornit într-o misiune virtuoasă. De aceea nimeni nu ar trebui să-şi facă griji în privinţa acestuia. Nici un ban nu trebuie cheltuit pentru căutarea acestuia. Taxa pentru colegiu nu a fost plătită. Alături sunt două rupii."

Exista un blestem în familia lui Venkataraman - de fapt, era o binecuvântare - conform căruia în fiecare generaţie, trebuia ca cineva să ajungă cerşetor. Acest blestem a fost lăsat de un ascet rătăcitor, care, se spune că a cerşit pomană la uşa unuia dintre strămoşii lui Venkataraman şi a fost refuzat. Un unchi de-al lui Sundaram Aiyar din partea tatălui a devenit sannyasin; la fel şi fratele mai mare al lui Sundaram Aiyar. Acum, i-a venit rândul lui Venkataraman, deşi nimeni nu a prevăzut, că lucrurile vor lua o asemenea întorsătură. Detaşarea şi-a găsit adăpost în inima lui Venkataraman, şi astfel a devenit un parivrajaka.

Călătoria pe care Venkataraman a făcut-o de la Madurai la Tiruvannamalai, a fost o adevărată epopee. Pe la amiază, el a părăsit casa unchiului său. A mers pe jos până la gară cam un kilometru. Din fericire trenul a avut întârziere în acea zi, altfel l-ar fi scăpat. S-a interesat de preţul biletului şi a aflat că pentru clasa a treia spre Tindivanam, costă două rupii şi treisprezece annas. Şi-a cumpărat un bilet şi a păstrat restul. Dacă ar fi ştiut că mai exista o legătură direct spre Tiruvannamalai şi ar fi consultat tabela cu preţul biletului, ar fi aflat că acesta costa exact trei rupii, cât avea el. Imediat ce trenul a sosit, s-a urcat în el liniştit, ocupându-şi locul. Unul dintre călători, un Maulvi, a intrat în conversaţie cu Venkataraman. De la acesta Venkataraman a aflat că exista o linie ce deservea un traseu direct spre Tiruvannamalai şi că are posibilitatea să schimbe la Viluppuram, fără a mai merge până la Tindivanam. Aceasta a fost o informaţie folositoare. Se lăsase întunericul când trenul a ajuns la Tiruccirappalli. Lui Venkataraman i se făcuse foame; cu o jumătate de anna, a cumpărat două pere; şi în mod destul de ciudat, chiar de la prima îmbucătură, foamea i-a fost potolită. Cam pe la trei dimineaţa trenul a sosit la Viluppuram. Venkataraman a coborât din tren cu intenţia de a parcurge restul drumului până la Tiruvannamalai pe jos.

La revărsatul zorilor a intrat în oraş şi a căutat să dea de un indicator care să-i arate drumul către Tiruvannamalai. A zărit o bornă kilometrică pe care scria 'Mamballappatu', însă nu ştia dacă Mamballappatu este una dintre localităţile pe drumul spre Tiruvannamalai. Înainte de a mai încerca să afle care este drumul pe care trebuie să apuce, a căutat să se reîmprospăteze puţin, fiind obosit şi înfometat. A intrat într-un hotel şi a cerut mâncare. A trebuit să aştepte până la prânz pentru ca mâncarea să fie gata. După ce a mâncat, a oferit doi annas drept plată. Proprietarul hotelului l-a întrebat câţi bani are. Când a aflat de la Venkataraman că mai are doar doi annas şi jumătate, a refuzat să accepte plata. De asemenea, proprietarul hotelului i-a spus că Mambalappattu este în drum spre Tiruvannamalai. Venkataraman s-a întors la gara Viluppuram şi a cumpărat un bilet spre Mambalappattu, care l-a costat exact măruntul pe care îl mai avea.

Era într-o după amiază, când Venkataraman a sosit la Mambalappattu cu trenul. De acolo a luat-o la pas spre Tiruvannamalai. A mers cam şaisprezece kilometri şi se înserase. Era un templu construit din roci uriaşe, în vecinătatea localităţii Arayaninallur. A mers la intrare, a aşteptat să i se deschidă uşile, a intrat şi s-a aşezat în sala coloanelor. Acolo a avut o viziune - cum o lumină strălucitoare a învăluit întreg locul. Nu era o lumină fizică. A persistat pentru o vreme, apoi a dispărut. Venkataraman a continuat să stea într-o stare de adâncă meditaţie, până ce a fost adus la realitate de către preoţii templului, ce aşteptau să încuie uşile şi să meargă la un alt templu cam la un kilometru distanţă la Kilur, pentru o slujbă. Venkataraman i-a urmat, iar când a intrat în celălalt templu, s-a pierdut iarăşi în meditaţie (Samadhi). După ce preoţii şi-au terminat îndatoririle, l-au trezit, dar nu i-au oferit nimic de mâncare. Paracliserul templului ce văzuse comportamentul colţuros al preoţilor, i-a implorat pe aceştia să-i ofere o parte din ofranda adusă la templu şi neobişnuitului tânăr. Când Venkataraman a cerut să bea puţină apă, a fost îndrumat către casa unui anume Sastri, ce era la oarecare distanţă. Ajuns la acea casă, a leşinat. Câteva minute mai târziu, şi-a revenit şi a văzut un mic grup de oameni privindu-l curioşi. A băut apă, a mâncat puţin, s-a întis şi a adormit.

În următoarea dimineaţă s-a trezit. Era 31 August 1896, sărbătoarea Gokulastami, ziua de naştere a lui Sri Krishna. Venkataraman şi-a reluat călătoria, mergând în tăcere pentru o vreme. Se simţea obosit şi înfometat. Aşa că, s-a gândit să mănânce mai întâi, iar apoi să pornească spre Tiruvannamalai, cu trenul dacă ar fi fost posibil. I-a trecut prin minte că s-ar putea dispensa de perechea de cercei din aur pe care o avea, pentru banii necesari unui eventual bilet pentru călătorie. Dar cum putea fi realizat acest lucru? A mers şi s-a aşezat în faţa unei case, ce din întâmplare aparţinea unui anume Muthukrishna Bhagavatar. I-a cerut lui Bhagavatar mâncare şi a fost îndrumat către stăpâna casei. Bunei doamne i-a făcut plăcere să-l primească pe tânărul sadhu şi l-a hrănit, într-un moment de bun augur, ziua de naştere a lui Krishna. După masă, Venkataraman a mers iarăşi la Bhagavatar şi i-a spus acestuia că ar vrea să-şi amaneteze cerceii pentru patru rupii, ceea, ce i-ar fi permis să-şi ducă la bun sfârşit pelerinajul. Cerceii valorau cam douăzeci de rupii, dar Venkataraman nu avea nevoie de atâţia bani. Bhagavatar a examinat cerceii, i-a oferit lui Venkataraman suma pe care acesta a cerut-o, a notat adresa tânărului, şi-a scris propria adresă pe o bucată de hârtie pentru tânăr şi i-a spus acestuia că îşi poate răscumpăra cerceii oricând. Venkataraman a luat masa în casa lui Bhagavatar. Pioasa doamnă i-a oferit un pachet cu dulciuri pe care le pregătise pentru Goculastami. Venkataraman şi-a luat rămas bun, a rupt bucata de hârtie pe care Bhagavatar i-a dat-o (deoarece nu avea nici cea mai mică intenţie de a-şi recupera cerceii) şi a plecat spre gară. Ne existând nici un tren până spre dimineaţă, şi-a petrecut noaptea acolo. În dimineaţa de 1 Septembrie 1896, s-a urcat în trenul spre Tiruvanamalai. Călătoria nu a durat prea mult. Coborând din tren, s-a grăbit spre marele templu Arunacalesvara. Toate porţile erau deschise, chiar şi porţile altarului interior. Nu era nici un om în templu, nici măcar preoţii. Venkataraman a intrat în sanctum sanctorum şi astfel, stând în faţa Tatălui Arunacalesvara, a trăit un mare extaz şi o bucurie de nedescris. Călătoria epică a luat sfârşit. Corabia a ajuns cu bine în port.

Restul a ceea ce noi numim cu preţuire ca fiind viaţa lui Ramana, (de acum în colo îl vom numi Ramana) a fost petrecut la Tiruvanamalai. Ramana nu a fost iniţiat oficial în sannyasa. După ce a ieşit din templu, rătăcind pe străzile oraşului, cineva l-a strigat şi l-a întrebat dacă nu doreşte să-şi taie părul. A consimţit imediat şi a fost condus la rezervorul Ayyankulam, unde un frizer i-a bărbierit capul. Apoi stând pe treptele bazinului, şi-a aruncat în apă restul de bani rămaşi. De asemenea a renunţat la pachetul cu dulciuri dăruit de doamna Bhagavatar, precum şi la cordonul sacru, ce-l poartă orice brahman. Pe când se întorcea la templu şi tocmai se întreba de ce şi-ar supune trupul luxului unei băi, o ploaie torenţială ivită din senin, l-a făcut leoarcă.

Primul loc din Tiruvannamalai în care Ramana a locuit, a fost marele templu. Pentru câteva săptămâni a rămas în sala celor o mie de coloane. Dar era tot mai adesea deranjat de unii copii neastâmpăraţi, ce aruncau cu pietre în el în timp ce medita. S-a mutat într-un colţ întunecos, un fel de scobitură în pământ, denumită Patala-lingam . Ne tulburat de nimeni, obişnuia să petreacă zile întregi într-o adâncă interiorizare. Stătea în samadhi neclintit, ne luând în seamă nici măcar muşcăturile viermilor şi insectelor. Curând, neastâmpăraţii băieţi au descoperit unde s-a retras, reîncepând să arunce cu cioburi în tânărul Svami . Trăia în acea vreme în Tiruvannamalai un Svami mai învârstă pe nume Seshadri. Cei care nu-l cunoşteau îl luau drept nebun. Acesta uneori îl păzea pe tânărul Svami şi alunga derbedeii. În cele din urmă, Ramana a fost luat din groapă de nişte devoţi, fără ca el să fie conştient de acest lucru, şi aşezat în vecinătatea altarului dedicat lui Subrahmanya. Din acel moment a existat tot timpul cineva care să aibă grijă de Ramana. Locul în care îşi ducea zilele era schimbat deseori. Grădini, peşteri, temple - toate acestea erau alese de ce-i ce-l ocroteau pe Svami . El nu vorbea niciodată. Nu pentru că făcuse vreun legământ în acest sens, ci pentru că nu era înclinat să vorbească. Uneori texte precum Vasistham sau Kaivalyanavanitam , îi erau citite cu voce tare.

La mai puţin de şase luni după ce a ajuns la Tiruvannamalai, Ramana s-a stabilit la templul Gurumurtam în urma rugăminţilor insistente a celui ce avea grijă de el, un anume Tambiransvami. Cu fiecare zi care trecea, Ramana devenea tot mai cunoscut, sporind numărul pelerinilor şi curioşilor ce veneau să-l vadă. Cam după un an de şedere la Gurumurtam, Svami - ce era cunoscut de către localnici sub numele de Barhmana-Svami - s-a mutat în apropierea unei livezi de mango. În acest loc, unul din unchii săi, Nelliyappa Aiyar, i-a dat de urmă. Nelliyappa Aiyar era un avocat de gradul doi la Manamadurai. Având să afle de la un prieten că Venkataraman era un Sadhu respectat la Tiruvannamalai, a plecat într-acolo să-l vadă. A făcut tot ce-a putut să-l convingă pe Ramana să-l însoţească la Manamadurai, dar tânărul înţelept nu s-a lăsat înduplecat. Nu a arătat nici cel mai mic semn de interes faţă de vizitatorul său, aşa că Nelliyappa Aiyar s-a întors dezamăgit la Manamadurai. Oricum, el a transmis noutăţile către Alagamal, mama lui Ramana. Alagamal a mers la Tiruvannamalai însoţită de către fiul său mai mare. Ramana trăia pe atunci la Pavalakkunru, undeva la est de Arunachala. Cu lacrimi în ochi, Alagamal l-a implorat pe Ramana să se întoarcă acasă, dar pentru sfânt nu exista cale de întoarcere. Nimic nu l-a impresionat, nici măcar plânsul şi vaietele mamei sale. A păstrat tăcerea fără a da vreun răspuns. Un devot ce a observat eforturile îndelungate ale mamei atâtea zile la rând, i-a cerut lui Ramana măcar să scrie un răspuns. Înţeleptul a scris pe o bucată de hârtie, în tăcere şi la un mod impersonal, următoarele: "În conformitate cu prarabdha fiecăruia, Unicul hotărăşte pentru fiecare cum să acţioneze. Ceea ce nu trebuie să se întâmple, nu se va întâmpla niciodată, indiferent de eforturile făcute. Iar ceea ce trebuie să se întâmple, nu va avea cum să nu se întâmple, oricât de mult s-ar strădui cineva să împiedice acest lucru. Este o certitudine. De aceea înţelept este să stai liniştit."

Dezamăgită şi cu inima grea, Alagamal s-a întors la Manamadurai. După o anumită perioadă de la acest eveniment Ramana a urcat pe muntele Arunachala şi s-a stabilit în grota Virupaksa, denumită astfel după un sfânt ce a trăit şi a fost înmormântat acolo. Şi aici au venit o mulţime de oameni să-l caute, iar printre ei se aflau şi căutători sinceri ai adevărului. Aceştia din urmă obişnuiau să-i pună întrebări în legătură cu experienţa spirituală, sau aduceau cărţi sacre, pentru a li se clarifica anumite neînţelegeri. Uneori Ramana scria pe hârtie răspunsurile sau explicaţiile. Una dintre cărţile ce i-au fost aduse în acea perioadă, a fost Vivekacudamani a lui Sankara, pe care mai târziu a interpretat-o în proză în limba tamilă. Mai erau de asemenea şi unii oameni simpli, neştiutori de carte, ce veneau la el pentru consolare şi îndrumare spirituală. Una dintre aceştia a fost Echammal, ce-şi pierduse soţul, fiul şi fiica, ne simţind pic de mângâiere sufletească până ce soarta a adus-o în prezenţa lui Ramana. Îşi făcuse o obişnuinţă să-l viziteze pe Svami în fiecare zi şi luase asupra ei îndatorirea de a aduce mâncare şi sfântului şi celor ce locuiau împreună cu el.

În 1903 a sosit la Tiruvannamalai un mare învăţat, un savant al limbii sanskrite, Ganapati Sastri, cunoscut şi sub numele de Ganapati Muni datorită austerităţilor la care se supunea. El avea titlul onorific de Kavyakantha (cel ce s-a născut poet), iar discipolii i se adresau cu nayana (tată). Era un specialist in cultul Mamei Divine. El l-a vizitat pe Ramana in grota Virupaksa de câteva ori. O dată în 1970 era măcinat de îndoială în ceea ce priveşte propriile practici spirituale. A urcat muntele, l-a văzut pe Ramana stând singur în peşteră şi i s-a adresat ca pentru sine: "Tot ceea ce am avut de citit am citit; chiar şi Vedanta Sastra am înţeles-o pe deplin; am făcut şi Japa după pofta inimii mele; însă nu am ajuns să înţeleg ce înseamnă tapas. De aceea am căutat refugiu la picioarele tale. Te rog luminează-mă în legătură cu natura tapas- ului." Ramana a răspuns, de data aceasta prin viu grai: "Dacă cineva cercetează de unde apare noţiunea de 'Eu', mintea este absorbită acolo, acesta este tapas. Când se repetă o mantra, iar cel ce o repetă cercetează de unde apare sunetul acelei mantra, mintea este absorbită în acel loc; acesta este tapas." Pentru cărturar acest răspuns a fost ca o revelaţie; a simţit graţia sfântului învăluindu-l. El este cel ce l-a proclamat pe Ramana ca fiind Maharshi şi Bhagavan. A compus imnuri în sanskrită în cinstea înţeleptului şi de asemenea a scris Ramana-Gita, în care explică învăţăturile lui.

Alagamal, mama lui Ramana, după ce s-a întors la Manamadurai, şi-a pierdut fiul cel mare. Doi ani mai târziu, Nagasundaram, fiul ei cel mai mic, a făcut o scurtă vizită la Tiruvannamalai. Ea însăşi mai fusese odată acolo, pe când se întorcea dintr-un pelerinaj de la Varanasi, iar altădată în timpul unei vizite la Tirupati. Cu această ocazie s-a îmbolnăvit şi a suferit câteva săptămâni, având simptome de febră tifoidă. Ramana a arătat o mare atenţie în a o îngriji pentru a-i reface sănătatea. El chiar a compus un imn în limba tamilă, implorându-l pe Stăpânul Arunachala să o vindece de orice boală. Primul vers al imnului sună astfel: "O, Vindecătorule în forma unui Munte ce-ai apărut să vindeci boala tuturor celor născuţi, ce vin unul după altul asemenea valurilor! O, Stăpâne! Este datoria Ta să-mi salvezi mama, vindecându-i febra celei ce şi-a găsit singurul refugiu la picioarele Tale." De asemenea s-a rugat ca mamei sale să-i fie acordată viziunea divină şi detaşarea de orice deşertăciune lumească. Nu mai este nevoie să spunem că ambele rugăciuni au primit răspuns favorabil. Alagamal şi-a revenit şi s-a întors la Manamadurai. Dar nu mult timp după aceea, a revenit la Tiruvannamalai; puţin mai târziu a urmat-o şi fiul cel mic, Nagasundaram care între timp îşi pierduse soţia, lăsându-l cu un copil. Era pe la începutul anului 1916 când Mama a venit, hotărâtă să-şi petreacă tot restul vieţii cu Ramana. Curând, după ce mama sa a sosit, Ramana s-a mutat din Virupaksa la Skandasramam, puţin mai sus pe munte. Mama a primit instruire pentru o viaţă spirituală intensă. Ea a îmbrăcat roba galben-brună şi a luat în grijă bucătăria ashram-ului. Nagasundaram de asemenea a devenit un sannyasin, luîndu-şi numele de Niranjanananda. Între discipolii lui Ramana, el a fost mai bine cunoscut ca Chinnaswami (Swami Cel Tânăr). În 1920 sănătatea Mamei s-a şubrezit, iar suferinţele unei vârste înaintate au început să o ajungă. Ramana i-a arătat multă grijă şi afecţiune, şi-a petrecut chiar şi nopţile lângă ea, fără să doarmă. Sfârşitul a venit pe 19 Mai 1922, ziua Bahulanavami, în luna de Vaisakha. Trupul ei a fost coborât la poalele muntelui pentru a fi îngropat. Locul a fost ales în cel mai sudic punct, între Palitirtham şi Daksinamurti Mantapam. În timpul îndeplinirii ceremoniei, Ramana a stat privind în tăcere. Nirajanananda Swami s-a hotărât să locuiască lângă mormânt. Ramana a rămas în continuare la Skandasramam, dar a vizitat zilnic mormântul. Cam după şase luni, a venit să se stabilească acolo, la poalele muntelui, după cum a explicat mai târziu, nu din proprie iniţiativă, ci ca supus al Voinţei Divine. Astfel a fost fondat Ramanasramam. Peste mormânt s-a construit un templu ce a fost sfinţit în 1949. Odată cu trecerea anilor, ashram-ul s-a dezvolta constant, iar oamenii, nu numai din India, ci din toate colţurile lumii, au venit să-l viziteze pe sfânt şi să primească ajutor în strădania lor spirituală.

Primul discipol occidental al lui Ramana a fost F.H. Humphrys. A sosit în India în 1911, pentru a prelua un post în serviciul de poliţie la Vellore. Încredinţându-se practicilor oculte, era în căutarea unui Mahatma. Humphrys avea un profesor meditator de limba telegu, prin intermediul căruia l-a cunoscut pe Ganapati Sastri, iar acesta din urmă l-a dus in faţa lui Ramana. Englezul a fost extrem de impresionat. Scriind despre prima s-a întâlnire cu Ramana în International Psychic Gazzete , el spunea: "Odată ajunşi la peşteră, ne-am aşezat în faţa Lui, la picioarele Lui, fără a spune nimic. Am rămas aşa pentru o lungă perioadă de timp şi am simţit cum mă înalţ din propria-mi fiinţă. O jumătate de oră am privit în ochii lui Maharshi, a căror expresie de profundă contemplaţie, nu s-a schimbat deloc... Maharshi este un om dincolo de orice descriere a expresiei de demnitate, blândeţe, stăpânire de sine şi forţă de convingere." Ideile despre spiritualitate ale lui Humphrys s-au schimbat în mai bine, ca rezultat al contactului cu Ramana. Şi-a repetat vizita la Arunachala. El şi-a consemnat impresiile într-o scrisoare către un prieten din Anglia, care l-a rândul lui a publicat-o în Gazette menţionată mai sus. Într-una dintre aceste scrisori, a scris: "Nu-ţi poţi imagina un lucru mai frumos decât zâmbetul Său." Şi iarăşi, "Este deosebită schimbarea ce se produce într-un om în Prezenţa Sa!"

Nu toţi cei ce au vizitat ashramul erau oameni buni. Uneori îşi făceau apariţia chiar şi aşa zişi sadhu, nu tocmai bine intenţionaţi. În anul 1924, hoţii au spart de două ori ashram-ul pentru a-l prăda. A doua oară, ei chiar L-au lovit pe Maharshi, considerând că au găsit prea puţin de furat. Când unul dintre discipoli i-a cerut permisiunea lui Maharshi de a-i pedepsi pe hoţi, sfântul nu a fost de acord, spunând: "Ei au propria lor Dharma, noi o avem pe a noastră. Este datoria noastră de a îndura şi de a ne abţine. Mai bine să nu fim asemenea lor." Când unul dintre hoţi L-a lovit peste coapsa stângă, El i-a spus: "Dacă nu eşti mulţumit, mă poţi lovi şi peste celălalt picior." După ce hoţii au plecat, unul dintre discipoli a examinat urmarile loviturilor primite de Ramana. Sfântul a adăugat: "Am primit şi eu puţină puja," cuvânt care semnifică atât adorare, veneraţie, cât şi lovitură, purjare, şoc.

Spiritul de pace şi linişte impregnat în Sfânt şi în mediul din jurul Lui, avea efect chiar şi asupra animalelor şi păsărilor ce deveneau foarte prietenoase. Ramana a aratat celorlalte fiinţe aceeaşi consideraţie pe care le-a arătat-o şi oamenilor ce L-au vizitat. Când se referea l-a un animal sau pasăre, întotdeauna spunea la un mod mai personal "el", sau "ea", nu spunea "acesta" sau "aceasta". Păsările şi veveriţele şi-au construit cuiburi în jurul Lui. Vacile, câinii şi maimuţele şi-au găsit refugiu în ashram. Toate aceste fiinţe aveau un comportament foarte inteligent - în special vaca Laksmi. El le cunoştea starea în amănunt. Se interesa dacă s-au hrănit bine. Când se întâmpla să moară una dintre aceste fiinţe, corpul îi era îngropat şi i se făcea ceremonia cuvenită. Viaţa la ashram curgea lin, într-un mod plăcut. O dată cu trecerea timpului, tot mai mulţi vizitatori veneau la ashram, - unii dintre ei pentru o perioadă scurtă, alţii pentru perioade mai lungi. Dimensiunile ashramului creşteau, s-au construit anexe noi, - un grajd pentru vite, o şcoală pentru studiul vedelor, un departament pentru publicaţii, Templul de adoraţie al Mamei, etc. Ramana îşi petrecea majoritatea timpului într-un hol, ce fusese construit cu intenţia de a le da cât mai multor posibilitatea de a se afla în jurul Său. Asta nu însemna că nu era activ. Obişnuia să împletească frunze ce se foloseau drept farfurii, îngrijea legumele, citea articole de presă, se uita prin ziare şi cărţi, sugera răspunsuri la scrisorile primite, etc. şi totuşi era clar detaşat de toate lucrurile. Primea numeroase invitaţii de peste tot, dar niciodată nu a părasit Tiruvannamalai, iar în ultimii ani nu a mai ieşit nici măcar din ashram. În cea mai mare parte a timpului, zilnic, oamenii stăteau înaintea Lui. Stăteau mai mult tăcuţi. Se întâmpla uneori să i se pună întrebări; uneori răspundea. Era o experienţă aparte să stai înaintea Lui şi să-i priveşti ochii strălucitori. Mulţi, prin experienţele trăite, ajungeau la o linişte şi pace dincolo de orice descriere.

În 1946 s-au sărbătorit cincizeci de ani de când Ramana venise la Tiruvannamalai. În 1947 starea sănătăţii Lui a început să se înrăutăţească. Încă nu împlinise 70 de ani, dar arăta mult mai în vârstă. Spre sfârşitul anului 1948 un mic nodul i-a apărut sub cotul braţului stâng. Crescând în mărime, doctorul ashramului a hotărât să-l extirpe, dar în decurs de o lună, acesta a reapărut. Au fost chemaţi chirurgi din Madras, iar aceţtia l-au operat. Rana nu s-a vindecat, iar tumora a revenit. La o examinare ulterioară, a fost diagnosticat cancerul. Doctorii au sugerat amputarea braţului până deasupra părţii afectate. Ramana a răspuns zâmbind: "Nu este nici un motiv de îngrijorare. Trupul este el însuşi o boală. Lăsaţi-l să aibă un sfârşit natural. De ce să fie mutilat? Simpla bandajare a părţii afectate este de ajuns." I s-au mai făcut două operaţii, dar tumora a reapărut de fiecare dată. A fost încercată şi medicina tradiţională şi homeopatia. Boala nu a cedat nici unui tratament. Sfîntul nu se arăta deloc îngrijorat, şi era cu totul indiferent la suferinţă. A privit parcă din exterior cum boala îi distruge trupul. Dar ochii Lui au continuat să radieze ca întotdeauna; iar Graţia Lui s-a revărsat asupra tuturor fiinţelor. Mulţimea venea în număr mare. Ramana a insistat ca toţi să fie lăsaţi să-şi primească darsana de la El. Devoţii îşi doreau ca Ramana să-şi cureţe trupul apelând la puterile sale supranaturale. Ramana le-a arătat compasiune acelor ce s-au întristat şi le-a reamintit permanent ca Bhagavan nu este trupul: "Ei iau acest trup drept Bhagavan şi îi atribuie suferinţa. Ce păcat! Ei sunt mâhniţi că Bhagavan este pe cale să-i părăsească - unde ar putea pleca şi cum?"

Sfârşitul a venit pe 14 Aprilie 1950. În acea seară, Ramana a dăruit darsana devoţilor sosiţi. Toţi cei prezenţi în ashram ştiau că sfârşitul este aproape. Toţi cântau imnul lui Ramana către Arunachala, cu refrenul Arunachala-Siva. Bhagavan le-a cerut celor ce-L îngrijeau să-L ajute să se ridice. Şi-a deschis ochii luminoşi şi plini de graţie pentru puţin timp; a zâmbit; o lacrimă de fericire i s-a prelins din ochi; iar la 8:47... s-a întâmplat. N-a fost nici o luptă, nici o zbatere, nici un spasm, nici unul dintre semnele morţii. Chiar în acel moment, o cometă foarte strălucitoare a străbatut încet bolta cerească, a ajuns în dreptul culmii sfantului munte Arunachala, apoi a dispaărut în spatele acestuia.

Ramana Maharshi rareori a scris; iar puţinul pe care l-a scris în versuri sau proză, a fost scris pentru a veni în întâmpinarea cererilor devoţilor. El însuşi a spus o dată: "Într-un fel sau altul, nu mi s-a întâmplat niciodată să scriu pur şi simplu o carte sau să compun un poem, toate poemele pe care le-am făcut, au fost la cererea cuiva, iar altele au fost în legatură cu un anumit eveniment particular." Cea mai importantă lucrare a Lui este Patruzeci de Versuri despre Viaţă. În poemul Upadesa Saram, deasemenea o chintesenţă a Vedanta este redat al patru-lea vers. Ramana a compus Cinci Imnuri către Arunachala. Unele lucrări ale lui Shankara cum ar fi Vivekacudamani si Atmabodhah au fost redate în limba tamilă ca imn. Majoritatea scrierilor Lui sunt în limba tamilă, dar a scris şi în sanskrită, telegu şi malayalam.

Cunoaşterea lui Sri Ramana, aceeaşi cu cea din Advaita Vedanta, are ca ţintă proprie Relizarea Sinelui. Punctul principal al învăţăturii este legat de cercetarea naturii Sinelui şi a conţinutului noţiunii de "Eu". Introspecţia în natura Sinelui este mijlocul. Când mintea identifică Sinele cu Non-Sinele (corpul fizic) se manifestă sclavia; când această identificare greşită este înlăturată prin întrebarea: "Cine sunt eu?" se produce eliberarea. Astfel introspecţia este calea directă propusă de Bhagavan Ramana.